o alta zi

Daca mai aman mult sa incep a scrie aici imi va veni la fel de greu cum imi este si sa vorbesc, am conversatii intregi in mintea mea, vorbesc atat de mult acolo incat am uneori senzatia ca am spus tot ce era de spus si pot incheia socotelile cu lumea asta, dar din pacate nimeni nu a auzit, nimeni nu a putut citi ce e in capul meu si nimeni nu va stii prin ce trec si de ce am plecat.

Nu sunt chiar atat de complicata cum poate crede lumea despe mine, nici ciudata, am doar un cap cu care gandesc si un suflet care simte si cu toate astea nu intereseaza pe nimeni ce am de spus, ce simt si nu-i pasa nimanui de mine.

E bine sa poti trai egoist, sa te intereseze doar persoana ta si nimic din ce te inconjoara dar eu nu pot si nici nu inteleg de ce nu-i pasa nimanui de mine, de ceea ce simt eu.

Nu pot spune nimanui ce simt pentru ca nimeni nu ma asculta, sunt prea obosita ca sa incep sa-mi fac un jurnal acum, nu as stii nici unde sa-l ascund ca sa nu-l gaseasca nimeni decat dupa ce eu nu voi mai fi.

Aici cu siguranta nu ma va gasi nimeni si doar cand voi hotari eu voi transmite acest link persoanelor care hotaresc eu ca trebuie sa stie ceva despre mine, celor care mi-au intors spatele, celor carora le-am cerut ajutorul si nu mi l-au dat pentru ca nu i-a interesat sau nu m-au auzit sau nu aveau de ce sa ma jute pentru ca nu insemnam nimic, eram un nimeni pentru ei.

Sunt oricum un nimeni pentru toata lumea.

Am inceput sa-mi doresc de cativa ani incoace sa mai am macar o data in viata ocazia sa iubesc, o iubire impartasita, nu datatoare de suferinta, o iubire adevarata in care as mai avea atata de oferit. Nu stiu daca se va intampla vreodata, probabil ca nu pentru ca nu mai ste timp si eu nu mai am rabdare sa astept. Nu trebuie decat sa imi gasesc curajul sa termin odata suferinta asta fara rost.

Am momente in care vreau sa ma razbun pe cine m-a adus in starea asta , dar nu cred ca e nimeni de vine, doar eu si alegerile mele proaste din viata.

Cum poate oare cineva la fiecare intersectie hotaratoare a vietii sa o ia pe un drum gresit, fara ca macar sa fie orb sau beat. Eu am putut desi nu sunt oarba si nici macar ametita nu am fost vreodata. Am raspuns mereu primului impuls si s-a dovedit a fi gresit aproape de fiecare data.

Curiozitatea despre ziua de maine ma impiedica inca sa fac ceva, poate totusi mi se va intampla ceva bun, poate totusi cineva mai are nevoie de mine.

Imi caut mereu cate un tel, o preocupare cat mai greu de atins ca sa ma prelungesc acest chin, poate totusi va fi bine, poate mai este ceva pentru mine undeva, care ma asteapta, poate nu s-a sfarsit chiar orice speranta.

Nu e optimism desi as vrea sa fie.

De ce nu putem functiona toti ca in terioa " secretului", sa atragem prin gandul nostru din univers, cu puterea dorinteti tot ce vrem sa ni se intample.

Eu nu vreau decat sa fiu iubita si apreciata, sa contez si eu pentru cineva.

Oricate sacrificii am facut si voi mai face nu sunt nici macar remarcate, nu am nevoie de multumiri pentru nimic din tot ceea ce fac, altceva imi lipseste.

Am doar doua fiinte dragi care conteaza cu adevarat pentru mine, cei doi copiii pe care ii iubesc mai mult decat orice pe lume, pentru care traiesc, muncesc, respir, sunt intreaga mea lume.

Poate cineva se intreaba de ce vreau mai mult, de ce vreau si altceva. Pentru ca imi dau seama ca nu e bine sa fiu atat de dependenta de ei, sunt aerul pe care il respir, motivul pentru care deschid ochii in fiecare dimineata, singurul meu gand si scop in viata sunt ei. E un lucru bun dar foarte greu atunci cand fiecare are viata lui si eu raman singura, asteptand doar chemarile lor, solicitarile lor si nimic altceva nu conteaza pentru mine.

Trebuie sa gasesc puterea de a exista si pentru mine, dar unde?